Cred doar pe jumătate?

   

Odată cu venirea Postului Mare, Creştinii Ortodocşi iau cu asalt bisericile şi mănăstirile arătând dragostea sa faţă de cele sfinte. Putem întilni orce categorie de vârstă, sex, clasă socială, chiar şi politică. Toţi au venit pentru aşi ispăşi păcatele, a conştientiza că totul a fost până aici, de azi încep o nouă viaţă!

   Toţi sântem de acord cu aceste afirmaţii, trebuie să facem o schimbare radicală în sinea noastră, lă lăsăm sinele egoist, să luăm Crucea şi să-I urmăm lui Hristos. Dar în ce măsură cei care au trecut pragul bisericii doresc o astfel de schimbare? Câţi dintre noi ne ducem la Hristos cu inima împăcată şi curată de gânduri? Căţi dintre cei care se mărturisesc păcatele o fac conştient şi doresc această schimbare? Oamenii nu mai caută pe Hristos, sau Împărăţia Cerurilor, ei se ţin de nişte obiceiuri, Tradiţii false a babelor, chipurile ar fi bine de împărtăşit odată în an. Şi atunci vine întrebarea, noi venim anume în perioada Postului Mare la Spovedanie şi Unirea cu Hristos pentru a ne schimba? a fi mai buni? sau că aşa mia spus bunica?!

Jurnalul intelectualului emigrant | „Черт знает” ce-s cu studiile astea superioare…

Moscova l-a primit cu braţele deschise. Cel puţin, aşa credea la început: arhitectură frumoasă, panouri sclipitoare, cu fete… Soarele încă nu reuşise să apară. După un drum lung, de aproape o oră, iată că a ajuns şi „acasă”. „Cînd am intrat, totul era cu fundul în sus. Doar într-o cameră lucrurile mai aduceau puţin a „acasă”. Avea o suprafaţă de mai puţin de 25 de metri pătraţi, în care dormeau şase persoane”, povesteşte băiatul.

Credea că va face un duş, după care se va odihni. Realitatea însă era cu totul alta. După duş, unchiul său i-a dat o cană cu ceai şi o felie de pîine unsă cu slănină din cea pe care tocmai o adusese din Moldova, apoi i-a spus că are la dispoziţie cinci minute să se pregătească de muncă.

„Primul şoc a fost atunci cînd mi-au zis să-mi pun „рaбочая форма” (echipamentul) aici, acasă. Eu credeam că locul de muncă e în altă parte, nu în camera vecină”, zîmbeşte în colţul gurii.

ЗА ИМЯ МОЁ - потрясающий фильм, до слёз!

Jurnalul intelectualului emigrant | Nu contează ce faci, contează cine eşti? Sau nu contează cine eşti, ci ceea ce faci?

 

 

0

 

De mici, practic toţi copiii din Moldova aud de la părinţi lor unul şi acelaşi refren: ,,Învaţă bine, dacă vrei să ajungi cineva”. Mi-am amintit de această frază după o întîlnire cu un tînăr bine merci,  îmbrăcat la patru ace, încît ai fi spus că e un om de afaceri sau un manager într-o companie de succes. Unicul lucru care m-a pus în gardă erau mîinile lui, pline de bătături şi julituri. Ceea ce m-a frapat însă era privirea-i ageră, care trăda ceva experienţă în spate, dar şi… inteligenţă.

“Nu te uita la mîinile mele, nu se încadrează în tablou. Ce să fac? Muncesc la Moscova, pun “plitkă”, adică faianţă. Sună mişto: specialist în relaţii internaţionale pune faianţă şi gresie la ruşi, ca acestora să le fie confortabil cînd vor merge să se uşureze”. Un zîmbet trist i se strecură în colţul gurii.

Povestea lui începe, ca şi a altor sute de mii de tineri, într-un orăşel din Moldova, la o şcoală transformată ulterior în liceu, fapt pentru care speranţa reîncolţise în sufletele acelor copii din acea localitate: porţile vieţii lor se vor deschide mai uşor. Vara, în vacanţă, muncea hamal sau vînzător pe la vreun magazin din oraş “Aşa erau vremurile, “лихие 90-ые”, nu prea aveam de ales: fie intram într-o „группировкa” (grupare), fie munceam cinstit. Eu am ales cea de-a doua cale. Nu ştiu dacă am greşit sau nu, căci unii dintre membrii acelor grupări azi sînt bogaţi, alţii însă au ajuns în mormînt”.

Televizorul, icoana contemporaneității

     În case sau în spații publice televizorul a înlocuit sfintele icoane, devenind el însuși o icoană a timpurilor noastre. Diferențele dintre cele două icoane constau în imaginea arătată, modul în care le privim și efectul actului de vizionare. 

     Orice icoană, fiind chip al unui prototip, are principalul rol de a pune pe om într-o legătură spirituală cu acel prototip, folosindu-se de cel mai important simț material al umanității, văzul. Prin urmare, în joc intră arhicunoscuta teorie a comunicării: o imagine face cât o mie de cuvinte.